Viata in creion

Era pe banca.O banca pustie intr-un parc intunecat si straniu.Zambea in bataia vantului care plutea cu nestiinta printre povesti neterminate,anotimpuri trecute si revenite.Ochii ei se loveau brusc de fiecare obstacol real,ce o anaestezia intr-o fractiune de secunda,lumea ei ramanand agatata de un cui batut cu indiferenta pe un perete gol.Isi scotea din geanta o hartie indoita la colturi si un creion cu varful obosit.Desena...Privea catre cer,analizand fiecare umbra lasata in urma varfului tocit.Segmente de catifea parca se desprindeau din hartia ei si urcau,urcau,urcau,incotro?nu stiu.Poate spre un univers imbatranit de intuneric sau spre un viitor de mult uitat.O bucata de plastic colorata,poate prea colorata in comparatie cu griul de afara zbura spre ea.Culorile o sechestrau intre peretii propiilor amintiri.Si ai ei bunici....Dimineti de neuitat,alerga pe coline adormite de mii de ani...si casuta aceea mica ,ce se topea sub razele soarelui ca o inghetata de fistic.In lumea ei insa,singurul prieten era padurea.Mereu misterioasa,indiferenta,dar cu toate astea de incredere.O imbratisa cu adieri de vant si o saruta cu crengile.Acolo se simtea bine.Fericire?Nu visa la asa ceva.Doar liniste.Indraznea sa ceara ceva ce nu exista,pentru ca ceea ce exista apartine tuturor.Stia ca in lumea asta,e cineva care traieste o poveste ce se oglindeste in a ei.Nu mai vroia sa piarda timpul desenand alte peisaje.La fel ca o piesa de puzzle,trebuia sa isi gaseasca perechia,si sa inteleaga,ca nimic nu e mai reusit decat doua jumatati de carte care se continua cu inceputul celeilalte.Atunci a intalnit ceva ce nu exista,si in sfarsit avea ceva ce-i apartine numai ei.Ar fi ramas acolo pentru totdeauna.Dor dorul de casa,si de liniste ar fi uciso lent,in fiecare zi,pana cand ar fi invatat sa moara.
Sa despartit cu greu de sufletul tanar al padurii.Se riduca dupa banca,in timp ce desenul ei,acoperit de frunzele conturate in creion,se ofileste pe foaia de hartie,cu cat se indeparta de tinutul ruginit.